De ce vrem schimbarea fără disconfortul schimbării
Peștișorul de aur are ceva minunat de eficient. Îl prinzi, îți pui o dorință, problemă rezolvată. Fără procese dificile, fără conversații incomode, fără luni de exercițiu și fără descoperirea jenantă că a ști ce ar trebui să faci și a face acel lucru sunt două activități complet diferite.
Peștișorul de aur are un avantaj extraordinar față de orice cale serioasă spre schimbare inventată vreodată. Nu-ți cere absolut nimic.
Poate de asta oamenii au petrecut atâta timp inventându-l.
Vrem o altă viață
Suntem însă mult mai puțin entuziaști când vine vorba să facem ce e nevoie ca s-o avem.
Vrem un job mai bun fără incertitudinea de a renunța la cel actual, fără să fim din nou începători și fără să ne dezvoltăm abilitățile pe care le cere noul rol. Vrem o relație mai bună fără discuții dificile, fără limite mai ferme și fără să luăm în calcul că și noi am putea fi parte din problemă. Vrem să fim mai sănătoși fără să schimbăm ce mâncăm, câtă mișcare facem, când și cât dormim sau micile alegeri de zi cu zi care au produs rezultatul de acum.
Vrem încredere fără riscul de a ne face de râs, bani fără să schimbăm felul în care îi câștigăm sau îi gestionăm, direcție fără să renunțăm la vreo opțiune, nici măcar la cele care nu ne mai sunt utile, și disciplină fără repetiție, fără bătaie de cap și fără sosirea profund ofensatoare a încă unei dimineți de luni.
Dorințele în sine sunt de obicei rezonabile. Problema e preferința noastră încăpățânat de omenească de a merge înainte fără să ne deranjăm prea tare.
Uneori chiar știm ce trebuie făcut. Ne doare ceva și cineva ne sugerează să mergem la doctor. Nu chiar. N-ai putea să mergi tu în locul meu, să-i descrii ce simt, să afli ce am, să iei rețeta și, dacă tot ești acolo, să-mi aduci și primul pahar cu apă?
De multe ori nu vrem o soluție. Vrem ca problema să dispară, iar noi să rămânem exact unde suntem.
Așteptăm să fim salvați de când ne știm
Poveștile noastre n-au creat această tendință, dar au ambalat-o excelent.
Un număr suspect de mare de povești pentru copii încep cu un erou fundamental nevinovat, care duce o viață groaznică sub controlul cuiva evident antipatic. Eroul suferă cu demnitate, răufăcătorul aproape câștigă și, în ultima clipă, eroul găsește obiectul fermecat, rostește cuvintele potrivite, prinde creatura vrăjită sau e salvat de un membru remarcabil de disponibil al aristocrației.
Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.
Povestea se oprește acolo din motive evidente. „Fericiți până la adânci bătrâneți” înseamnă facturi, copii bolnavi, rude dificile, haine nespălate, decizii de carieră și ocazionala ceartă despre cine trebuia să golească mașina de spălat vase.
Cenușăreasa nu descoperă niciodată că prințul lasă prosoapele ude pe jos în baie. Frumoasa din pădurea adormită nu se trezește șase ani mai târziu întrebându-se dacă e în regulă ca un bărbat să sărute femei adormite fără să le ceară voie. Broscoiul se transformă pe loc, în urma unui sărut, într-un prinț, probabil cu dinți perfecți, o decapotabilă care așteaptă afară și un cont bancar surprinzător de sănătos. Nimeni nu se întreabă dacă știe să comunice, să-și gestioneze frustrarea sau să țină în viață o relație după ce trece entuziasmul inițial de amfibian. Și nimeni nu se întreabă ce e în neregulă cu o prințesă care sărută broaște în speranța fericirii veșnice.
Povestea ne dă rezultatul și ne scutește de tot ce vine după.
Adulții știu că basmele nu sunt manuale de utilizare. Totuși, aranjamentul de bază rămâne atrăgător. Suferi destul, rămâi fundamental nevinovat, găsești omul potrivit sau intervenția magică potrivită și primești viața pe care ai meritat-o dintotdeauna.
Fără să trebuiască să te schimbi tu.
Confortul a schimbat felul în care percepem așteptarea
În ultimele decenii am devenit extraordinar de buni la a scurta distanța dintre a vrea ceva și a primi.
Ți-e foame și mâncarea apare la ușă. Ai nevoie de transport și pe hartă apare o mașină. Vrei o haină nouă și, cu câteva atingeri pe ecran, cineva ți-o aduce până la ușă, chiar dacă vine din alt oraș. Vrei să vezi pe cineva aflat la celălalt capăt al lumii și, câteva secunde mai târziu, te uiți direct în bucătăria lui.
Mașinile ne spală hainele și vasele. Aplicațiile țin minte ce cumpărăm, ne sugerează ce am mai putea vrea și uneori ne livrează lucrurile înainte să apucăm să ne întrebăm serios dacă aveam nevoie de ele.
Asta nu e o plângere împotriva confortului. Ne-a economisit timp, ne-a scutit de efort inutil și ne-a făcut multe părți ale vieții mult mai ușoare. Totodată, a făcut ca așteptarea să pară tot mai mult o defecțiune a sistemului.
Când mâncarea, transportul, divertismentul, cumpărăturile și comunicarea pot ajunge aproape instantaneu, e tentant să ne așteptăm ca și restul vieții să funcționeze la fel. Din păcate, competența, încrederea, sănătatea, maturitatea emoțională, judecata financiară și relațiile funcționale au refuzat toate să vină cu livrare în aceeași zi.
Tehnologia poate scurta distanța dintre tine și un produs sau un serviciu. Dar nu poate elimina distanța dintre tine și o capacitate pe care vrei s-o dezvolți.
Uneori răspunsul e enervant de simplu
Atracția noastră pentru explicațiile complicate creează o altă variantă a aceleiași probleme.
O problemă complicată pare importantă. Justifică încă o analiză, încă o carte, un nou model și câteva luni de pregătire ca să începi. O soluție simplă e de multe ori mult mai puțin măgulitoare, pentru că îți lasă mai puține locuri în care să te ascunzi.
Soluțiile simple sună cam așa. Fă-ți programarea. Pune mâna pe telefon și sună. Redu cheltuielile. Culcă-te mai devreme. Poartă discuția. Exersează abilitatea. Ieși din situație. Cere-ți scuze. Spune nu. Repetă comportamentul util și după ce a încetat să fie interesant.
Sigur, acțiunile astea nu rezolvă orice problemă, iar unele situații chiar cer ajutor de specialitate, timp, bani sau un proces mult mai profund. Dar uneori complexitatea devine o formă sofisticată de evitare. Cât timp explicația rămâne suficient de complicată, putem căuta la nesfârșit răspunsul perfect, în loc să-l încercăm pe cel evident.
Uneori depunem mai mult efort ca să evităm o acțiune simplă decât ne-ar fi cerut acțiunea în sine.
Peștișorul de aur nu promite întotdeauna un răspuns simplu. Uneori îți oferă unul impresionant de complicat, pe care tot altcineva trebuie să-l pună în practică.
E mai ușor să schimbi decorul decât tiparul
Când soluția magică nu apare, rareori ducem lipsă de explicații. Firma e disfuncțională, șeful e incompetent, partenerul e egoist, familia a stricat totul, sistemul de educație ne-a dezamăgit, iar societatea răsplătește exact pe cine nu trebuie.
Uneori explicațiile astea sunt corecte. Unii șefi chiar sunt incompetenți. Unele relații chiar sunt distructive. Unele familii lasă răni pe care le înțelegi abia după ani. Unele sisteme pun obstacole pe care niciun optimism nu le dă politicos la o parte.
Realitatea exterioară există și poate fi brutal de nedreaptă.
Există însă și o altă posibilitate, care ne place mai puțin. Uneori schimbăm decorul și luăm tiparul cu noi.
Plecăm de la un job pentru că nimeni nu ne apreciază și, încet-încet, reconstruim același conflict în altă firmă. Scăpăm dintr-o relație în care eram controlați și descoperim mai târziu o dinamică remarcabil de familiară, cu altă față. Ne mutăm, o luăm de la capăt, înlocuim, demisionăm, blocăm, ștergem și anunțăm un nou capitol. O vreme, totul e minunat. Apoi tiparul vechi găsește discret noua adresă.
Poate că șeful chiar era insuportabil. Poate că partenerul chiar era egoist. Rămâne totuși o întrebare incomodă.
Ce parte din toate astea călătorește mereu cu mine?
Întrebarea nu e o recunoaștere că totul a fost vina ta. E un refuz de a ceda singura parte pe care s-ar putea să o poți schimba.
Chiar și miracolul poate să nu fie de ajuns
Imaginează-ți că peștișorul de aur chiar funcționează și îți dă exact ce i-ai cerut.
Ceri un milion de dolari și îl primești. Situația ta s-a schimbat dramatic. Judecata, obiceiurile, relația emoțională cu banii și capacitatea de a-i gestiona nu s-au schimbat automat odată cu ea.
Banii pot crea opțiuni, pot elimina presiunea și pot rezolva problemele care sunt cu adevărat financiare. Însă nu-ți pot da instantaneu cunoștințele, cumpătarea sau perspectiva de care ai nevoie ca să folosești bine acele opțiuni.
O relație nouă nu te face să comunici altfel. O promovare nu te face pregătit să conduci. Un job nou nu te împiedică să reconstruiești aceleași limite pe care n-ai vrut să le aperi la cel vechi. O oportunitate spectaculoasă îți poate schimba situația peste noapte, dar pe tine nu te poate schimba la fel de repede.
Asta e partea pe care fantezia o lasă pe dinafară.
Efortul nu produce doar rezultatul. Îl formează pe omul capabil să trăiască cu el.
Când înveți să câștigi, să alegi, să comunici, să perseverezi, să-ți revii, să decizi și să suporți disconfortul, îți construiești capacitatea de a trăi altfel după ce se schimbă circumstanțele. Elimină procesul ăsta și miracolul te poate lăsa într-o viață mai bună, fără să știi cum s-o trăiești.
Dorința e utilă
Fantezia cu peștișorul de aur are totuși o parte care merită păstrată.
Dorința îți poate arăta ce contează, ce doare, ce lipsește și ce nu mai ești dispus să tolerezi. Îți poate da o direcție.
Cu asta, peștișorul de aur și-a încheiat întreaga contribuție utilă.
Întrebările interesante încep abia după. Ce ar trebui de fapt să se schimbe? Ce nu depinde de tine și ce rămâne în puterea ta? Ce ai nevoie să înveți, să exersezi, să oprești, să ceri sau să tolerezi? Ce discuție tot amâni? Ce decizie te prefaci că n-ai luat-o deja? Ce aștepți ca altcineva să înțeleagă sau să aprobe? Ce aștepți să repare sau să înceapă în locul tău?
Și poate cea mai puțin magică întrebare dintre toate e aceasta.
Ce rol ai tu în situația pe care ai vrea s-o rezolve peștișorul de aur?
Peștișorul de aur nu vine
Să vrei schimbarea nu e același lucru cu a te schimba. Să citești despre soluție nu înseamnă să o aplici. Să înțelegi tiparul nu înseamnă să-l întrerupi.
Să te învinovățești pentru tot e inutil. Să crezi că n-ai nicio contribuție la situație e remarcabil de comod.
Alege o problemă despre care tot speri că va dispărea. Numește partea care chiar nu depinde de tine, apoi numește partea care e a ta.
Poate e programarea pe care trebuie s-o faci, discuția pe care trebuie s-o începi, abilitatea pe care trebuie s-o dezvolți, telefonul pe care tot amâni să-l dai, limita pe care trebuie s-o impui sau comportamentul care te urmărește dintr-o relație în alta, de la un job la altul și de la o dimineață de luni la următoarea.
Ocupă-te de partea asta. Nu toată azi, nu perfect și nu pe o coloană sonoră dramatică, cu o personalitate complet nouă. Doar partea care e cu adevărat a ta.
Peștișorul de aur nu vine.
Tu ești deja aici.
Începe de aici.
